Adevărurile eterne în gândirea platoniştilor de la Cambridge

 

Problematica sensibilă a statutului creat al adevărurilor eterne, ipoteză promulgată inițial de Descartes în corespondența sa cu Mersenne din 1630, a generat dezbateri aprinse în cercurile filozofice și teologice din secolul al XVII-lea, depăşind liniile confesionale. În joc pare să fie, nu doar statutul necesar sau, invers, contingent al acestor adevăruri, astfel natura relației lui Dumnezeu cu ordinea creată, ci și, și mai fundamental, natura însăși a Fiinţei Divine. Acestă situaţie se aplică cu siguranţă „platoniștilor de la Cambridge,” Henry More și Ralph Cudworth. Ambii au fost susținători timpurii ai filozofiei lui Descartes, rezervându-şi însă unele atitudini critice față de unele dintre presupunerile sale. Doctrina creării adevărurilor veșnice reprezintă o asemenea instanţă de delimitare critică faţă de Descartes. Probabil această problematică, mai presus de oricare alta, explică cel mai bine distanțarea platoniştilor de la Cambridge de sistemul cartezian.

1. Henry More

O contribuție extrem de relevantă la această dezbatere este reprezentată de adnotările lui Henry More la The Discourse of Truth de George Rust. Acest tratat a fost publicat postum în 1677 iar ulterior a fost republicat în 1682 împreună cu Lux Orientalis de Joseph Glanvill. Această ediţie conţine şi comentariile lui More la cele două tracturi.

More începe prin considerarea dictonului aplicat univoc de Rust că: „Este contrar naturii Înțelegerii să-și creeze obiectul” [1]. Implicaţia aici pare a fii că adevărul tuturor lucrurilor sunt externe lui Dumnezeu și îl determină să acţioneze într-o manieră specifică. Pentru a evita externalizarea adevărurilor eterne în cazul lui Dumnezeu, More introduce o bifurcație în noţiunea de adevăr. Există adevăr în obiect - adică „Adevărul în natura lucrurilor și relaţiile reciproce necesare între acestea” [2]. Acestea sunt antecedente oricărei înțelegeri, indiferent de statutul său ontologic. Mai mult, lucrurile însele în existența lor obiectivă, neactualizate de Puterea divină, apar intelectului divin ca fiind inalterabile și neschimbătoare. Ele sunt astfel măsura și sursa tuturor adevărurilor. Astfel sunt adevărurile matematice, logice și morale. Privit din unghiul subiectului cunoscător, adevărul este o concepţie care corespunde lucrurilor în existenţa lor obiectivă,sau, „Adevărului lor, fie că este în Înţelegerea necreată sau creată" [3]. Această împărțire a adevărului indică o diviziune pe care More o postulează cu privire la Intelectul divin. Astfel, este adecvat, conform lui More, să vorbim, pe de o parte, de Intelectul divin quatenus speculativ, pe de alta, de Intelectul divin quatenus exhibitiv.

Intelectul divin quatenus exhibitiv conține „Ideile imutabile şi relaţiile lucrurilor”. În consecință, adevărul transcendental al tuturor lucrurilor „constă în conformitatea lor cu Intelectul divin quatenus exhibitiv”. More subliniază: „Totul este adevărat în măsura în care corespunde Ideei imutabile a propriei naturi descoperită în Intelectul Divin Exhibitiv” [4].

Aceeaşi regulă de referinţă şi conformitate se aplică de asmenea în cazul intelectului divin speculativ în măsura în care înţelegerea de către acesta a adevărului are la bază conformitatea cu modelele imutabile care rezidă în intelectul divin exhibitiv.

2. Ralph Cudworth

Ralph Cudworth se găseşte în bună măsură în acord cu viziunea lui More referitoare la natura  intelectuală a lui Dumnezeu și, prin urmare, a statutului necesar al adevărurilor veșnice.

Cudworth începe discuția sa cu privire la natura intelectuală a Ființei Supreme și a condiției adevărurilor eterne, reflectând asupra naturii și originii cunoaşterii şi a înţelegerii. Întrucât inteligibilitatea cu siguranță și în mod evident precedă actul intelectiv, trebuie să se afirme că „prima cunoaștere originală este aceea a unei ființe perfecte, infinit de bună și puternică, care se înțelege pe sine; precum și limita maximă a propriei sale fecundități și puteri, adică a posibilităților tuturor lucrurilor; Ideile lor, cu varietatea relațiilor dintre ele; toate adevărurile necesare și imutabile" [5]. Această cunoaștere este astfel antecedentă lumii și constituie arhetipul și paradigma pentru toate lucrurile create. Succint spus, Dumnezeu este „o minte înaintea lumii și anterioară tuturor lucrurilor, nu este ceva ectipal, ci arhetipal, care înţelege în sine, ca un fel de lume intelectuală, Paradigma sau modelul, conform căreia a fost făcută această lume sensibilă“ [6]. Această lume intelectuală arhetipală fiind o expresie a minții divine, se poate deduce cu siguranță că adevărurile veșnice, precum acelea din matematică sau etică, sunt prin natura lor necreate, fără început și imposibil de eradicat. Cudworth este ferm în convingerea că existența lor nu este în vreun fel determinată de existenţa cuiva în lume care să le conceapă sau ca acestea să fie realizate concret. Chiar asumând ipoteza radicală a distrugerii ordinii create, aceste adevăruri ar continua să existe.

La un nivel și mai profund, Cudworth postulează existența a ceea ce el numește în mod alternativ Rationes Rerum / raţiuni simple / naturi și esențe inteligibile ale lucrurilor, care sunt mai de bază decât veritățile eterne și elementele constitutive necesare pentru acestea. Din această cauză, acestea împărtășesc, de asemenea, aceleași caracteristici distinctive în ceea ce privește necesitatea, imuabilitatea și eternitatea. Această distincție poate fi exemplificată în felul următor: un adevăr etern este faptul că diametrul unui pătrat este incomensurabil cu laturile; cu toate acestea, un pătrat, un diametru și laturile sunt inteligibile în virtutea esențelor sau rationes lor care sunt inalterabile. Atât adevărurile veșnice, cât și esențele inteligibile nu pot fi concepute ca fiind extrinseci unei minţi sau unui intelect ale cărui modificări sunt. Prin urmare, este necesar să se presupună „o minte infinită, atotputernică și eternă”, adică intelectul divin, care printr-un proces continuu de înțelegere de sine cunoaște aceste adevăruri și esențe.

 

---

[1] Glanvill, Joseph;  Rust, George and More, Henry (ed.) (1982). Two Choice and Useful Treatises, p 247.

[2] Ibid, p 173.

[3] Ibid, p 178.

[4] Ibid, p 246.

[5] Cudworth, Ralph (1678). The True Intellectual System of the Universe, p 733.

[6] Ibid, p 728.