Cosmologia carteziană și fizica mozaică

Descartes (1637)
Discours de la méthode
(cover)

Descartes (1641)
Meditationes (cover)

Ce relație există între religie și știință? Această întrebare a fost pusă – sub numeroase forme – în multe contexte, iar răspunsul oferit a fost adeseori subsumat unor modele de conflict, colaborare (dialog), sau subordonare. Pentru a înțelege oricare dintre răspunsurile furnizate de-a lungul vremii, este necesară o abordare contextuală, de reconstrucție a dezbaterilor epocii care a generat una din (oricare dintre) variantele de răspuns sugerate anterior. În acest text scurt îmi propun să introduc tema, făcând trimitere la un episod mai puțin cunoscut din perioada modernă timpurie. Cuprinsă între aproximativ jumătatea secolului al XVI-lea și primele decade ale secolului al XVIII-lea, modernitatea timpurie este caracterizată de o transformare fundamentală a gândirii europene, o epocă a noului, după cum a fost adeseori prezentată (Park, Katharine, și Lorraine Daston. 2006. „Introduction: The Age of the New”. În The Cambridge History of Science III: Early Modern Science:21–69. Cambridge: Cambridge University Press). Vechile concepții despre lume, om, suflet, cunoaștere, natură sunt re-evaluate în această perioadă și prezentate în teorii (filosofice) adesea contrastante cu doctrinele tradiționale. Tradiția scolastică dominantă în creștinătatea vest europeană, în care gândirea filosofică de sorginte aristotelică și dogmele teologice Creștine au funcționat ca un tot unitar, sunt supuse unor numeroase critici.

Descartes (1644)
Principia Philosophiae
(cover)

Probabil cel mai sistematic, atât în critica sa, cât și în construirea unei alternative la filosofia aristotelică, a fost René Descartes (1596-1650). Filosofia și fizica lui Descartes au reprezentat – și încă reprezintă – un subiect de dezbatere. Criticat, condamnat, dar discutat și răspândit în numeroase cercuri intelectuale, sistemul filosofic propus de Descartes în lucrări precum Discurs asupra metodei, Meditațiile metafizice și Principiile filosofiei au reprezentat provocări atât pentru adepții filosofiei carteziene cât și pentru adversarii săi. Un exemplu este noua cosmologie a lui Descartes, care este construită pe o explicație mecanică – toate fenomenele fizice vizibile sunt rezultatul unor mișcări locale ale materiei – care pare să intre în conflict cu punctele de vedere teologice comun acceptate. Mult mai faimos în epocă, este cazul lui Galileo Galilei și susținerea de către acesta a teoriei copernicane (adică a sistemului heliocentric, spre deosebire de vechile concepții geocentrice). Descartes aderă la ideile copernicane, dar imediat ce află de condamnarea lui Galilei (1633) renunță să își mai publice ideile cosmologice, pe care le va prezenta totuși în Principiile filosofiei (1644).

Descartes (1647)
Principia Philosophiae III 23

Cordemoy (1669)
Lettre (cover)

Cosmologia lui Descartes este una a mișcărilor complexe, redate sub forma unor imagini intuitive, a unor vârtejuri (tourbillons) inter-conectate, care mută materia din univers. Mișcarea și agregarea materiei în diferite locuri (așa cum sunt stelele, planetele sau cometele), în combinație cu legile naturii (un concept cristalizat în opera lui Descartes) sunt singurele principii explicative necesare pentru acest sistem cosmologic. Dar este acest sistem compatibil cu religia? Mai exact, cu istoria Creației, așa cum este aceasta explicată în primele două capitole din Geneză? Temerea multor contemporani ai lui Descartes a fost că sistemul acestuia se opune doctrinei Creației din tradiția Iudeo-Creștină. Au existat însă o serie de gânditori din a doua jumătate a secolului al XVII-lea care au argumentat că, dimpotrivă, punctul de vedere cartezian este în perfect acord cu Biblia. Mai mult, Henry More, în Anglia, și Géraud de Cordemoy, în Franța, au susținut că Descartes și Moise – ca autor al Genezei – sunt într-un acord perfect. Spre exemplu, în 1668, apare o lucrare a lui Cordemoy intitulată Lettre ecrite à un sçavant religieux de la Compagnie de Jesus, în care găsim afirmația „Nu fiți așadar uimit dacă vă trimit atât de des la Geneză și dacă mă supun într-atât principiilor Domnului Descartes. Cele mai multe dintre opiniile sale sunt atât de conforme cu ceea ce a spus Moise, încât pare că nu a devenit Filosof decât prin citirea acestui Profet” (traducerea în limba Română urmează să fie publicată). Scrisă ca o epistolă adresată unui teolog (Iezuit) din Paris, lucrarea lui Cordemoy afirmă explicit compatibilitatea dintre doctrina Creștină a Creației și opera filosofică a lui Descartes. Cosmogonia biblică este tradusă de Cordemoy sub forma cosmologiei carteziene.

Amerpoel (1669)
Cartesius Mosaizans
(cover)

Altfel spus, apariția lumii și cele șase zile ale Creației sunt prezentate de Cordemoy în termeni cartezieni, unde particulele mișcate și organizate în structuri foarte diverse explică ordinea din lume. Mai mult, consideră Cordemoy, lectura primelor două capitole din Geneză, ar trebui să conducă la respingerea teoriei tradiționale a sufletului. Ceea ce are în vedere Cordemoy nu este negarea sufletului uman, ci a celui din animale. Cordemoy susține o teorie derivată din opera lui Descartes, în care animalele sunt automata, mașini care se mișcă. Sunetele pe care le produc animalele nu sunt – în viziunea acestuia – decât rezultatul unor procese mecanice, spre deosebire de vorbire, specifică doar omului. De altfel, această teorie a lui Cordemoy a fost obiect de discuție în celebra lucrare despre Lingvistica cartezaină a lui Noam Chomsky (1966). Revenind însă la cosmologiile carteziene; tot la finalul anilor 1660, un alt autor, Johannes Amerpoel, publica o lucrare intitulată Cartesius Mosaizans (1669). După cum spune chiar titlul lucrării, Descartes era citit în linie mozaică. Mai exact, într-o manieră similară cu More și Cordemoy, care susțineau acordul dintre punctul de vedere filosofic al lui Descartes și textul biblic, Amerpoel susține că există un proiect de acest tip chiar în opera filosofului. Filosofia și religia nu sunt două chei separate de citire, ci două lecturi compatibile a celor două cărți pe care omul le are la dispoziție: Scriptura și natura.