Descartes și proiectul unei interpretări a cosmogoniei biblice:

o ipoteză cu privire la cronologie

E cert că Descartes a avut un proiect de interpretare a primului capitol din Geneză (un In Genesim, cum îl numește Édouard Mehl [1]), dar nu se știe sigur de când datează acest proiect și nici când a fost abandonat. Totul depinde de datarea următorului fragment din scrisoarea CDLXXVI quater din AT (Clerselier vol. II, scrisoarea XXIV):
Înaintez foarte puţin, dar totuşi înaintez. Am ajuns la descrierea Naşterii Lumii, în care nădăjduiesc să cuprind cea mai mare parte a Fizicii. Şi vă voi spune că, acum patru sau cinci zile, recitind primul capitol al Genezei, am descoperit ca printr-o minune că s-ar putea explica în întregime potrivit închipuirilor mele, mult mai bine, mi se pare, decât în toate felurile în care îl explică interpreţii – ceea ce nu nădăjduisem niciodată până acum. Dar acum îmi propun ca, după ce voi fi explicat noua mea filosofie, să arăt în mod clar că ea se potriveşte mult mai bine cu toate adevărurile de credinţă decât cea a lui Aristotel. (AT IV 698 și 715; Corespondența completă, vol. I, p. 189 [2])
    Mai precis, întrebarea este dacă „descrierea Nașterii Lumii” se referă la cosmogonia din Le Monde, sau la cea din Principia. În datările pe care le-am propus împreună cu Vlad Alexandrescu pentru fragmentele care alcătuiesc scrisorile CDLXXVI ter și quater [3] am mers pe prima variantă, care pare oarecum mai firească, având în vedere și că mai multe dintre aceste fragmente datează cel mai probabil de la începutul anilor 1630. Am așezat așadar fragmentul cu pricina între scrisoarea către Mersenne din [23 decembrie 1630], în care Descartes afirmă că „sunt pornit să descurc haosul, pentru a face să iasă din el lumina” (AT I 194; Corespondența completă, vol. I, p. 187), ceea ce ar corespunde capitolului VI din Le Monde, și scrisoarea către Mersenne din [13 ianuarie 1631], de unde aflăm că „în câteva zile va trebui să explic cauza greutății în tratatul meu” (AT I 222; Corespondența completă, vol. I, pp. 191–192), adică subiectul capitolului XI din Le Monde. De asemenea, am inclus în această ipotetică scrisoare pasajul de imediat dinainte („Cât despre Definiţia Mişcării, este limpede că atunci când se spune că un lucru este în Putinţă, se înţelege că nu este în Act, astfel încât atunci când se spune că Mişcarea este Actul unei Fiinţe in Putinţă, întrucât este în Putinţă, se înţelege că Mişcarea este Actul unei Fiinţe care nu este în Act, întrucât nu este în Act, ceea ce conţine o Contradicţie vădită sau, cel puţin, multă confuzie şi obscuritate”), de vreme ce pare să trimită la capitolul VII din Le Monde, unde Descartes critică definiția aristotelică a mișcării.
    Cornelis de Waard datează și el fragmentul în 1630, ce-i drept, puțin mai devreme, pe 14 octombrie [4]; Alan Gabbey consideră că lucrarea despre care Descartes vorbește este cu siguranță Le Monde și că, deci, fragmentul trebuie să fi fost scris cândva în jurul anului 1630 [5]. Au fost însă și partizani ai ideii că lucrarea cu pricina este Principia și că fragmentul ar data din 1641. Dintre ei, cel mai important este Gilson, în comentariul său la Discursul despre metodă [6]. Deși pornea de la o premisă care astăzi nu se mai poate susține, anume că scrisoarea ar alcătui un tot, câteva dintre observațiile sale pot fi valorificate. Argumentația lui Gilson se desfășoară astfel: dintr-un pasaj al scrisorii reiese că Descartes l-a citit pe Harvey; dar știm că asta s-a petrecut în 1632, deci scrisoarea nu poate fi din 1630, iar „Nașterea Lumii” trebuie să se refere la Principia, III, § 43 și următoarele; e anterioară scrisorii către Colvius din 20 aprilie 1643 (Gilson scrie eronat, pe urmele AT, 23 aprilie; cf. Verbeek et alii, care au reexaminat scrisoarea autografă aflată Universitatea din Leiden [7]), din care reiese că a ajuns la partea despre comete (Principia, III, § 119); trebuie să fie încă mai timpurie, fiindcă anii 1641–1642 au fost fost foarte încărcați pentru Descartes: din ianuarie până iulie 1641 n-a făcut altceva decât să răspundă la Obiecții, în 1642 s-a ocupat de polemica cu Bourdin și controversa cu Voetius; rămâne atunci a doua jumătate a anului 1641, ceea ce s-ar potrivi cu mărturisirea din scrisoarea către Mersenne [28 ianuarie 1641]:
Nu va fi, din câte mi se pare, nici o dificultate în a potrivi Teologia felului meu de a filosofa; căci nu văd nimic de schimbat la ea, decât în privința Transsubstanțierii, care este din cale-afară de limpede și de ușoară prin principiile mele. Și voi fi nevoit să o explic în Fizica mea, laolaltă cu cartea întâi a Genezei, pe care îmi propun să o trimit și la Sorbona, spre a fi cercetată înainte de a fi tipărită. (AT III 296–297, Corespondența completă, vol. II, p. 344)
Secvența ar fi atunci următoarea: toamna 1640 – Principia, partea I; ianuarie 1641 – proiectul de a comenta Geneza anunțat în ultimul citat; a doua jumătate a lui 1641 sau începutul lui 1642 – redactarea părților II și III din Principia; întreruperea lucrului în 1643, pomenită în scrisoarea către Colvius.

    Vincent Carraud preia datarea lui Gilson fără alte comentarii [8]. Un alt partizan al datării în 1641, Hans Aarsleff, are un argument interesant, apărut într-o culegere puțin cunoscută [9]. El susține că, spre deosebire de Le Monde, Descartes și-a pus în Principia mai serios problema că o descriere graduală a creației, așa cum oferise în prima lucrare, nu poate fi adevărată, de vreme ce Dumnezeu a creat instantaneu lumea și într-un stadiu perfect. Articolul 45 din partea a III-a este fundamental în această privință:
Nu-i adevărat că aș vrea să se creadă toate lucrurile pe care le-am scris, ba chiar pretind că am presupus aici unele pe care le cred a fi absolut false. Anume, nu mă îndoiesc că lumea n-ar fi fost creată de la început cu tot atâta perfecțiune câtă are, că Soarele, Pământul, Luna, stelele fixe au fost de atunci, că Pământul nu a avut numai semințele plantelor, ci că plantele însele îl acopereau în bună parte, că Adam și Eva nu au fost creați copii, ci de vârsta oamenilor deplini. Religia creștină vrea să le credem astfel și rațiunea naturală ne încredințează în mod absolut de acest adevăr; deoarece, ținând cont de atotputernicia lui Dumnezeu, trebuie să judecăm că tot ceea ce a făcut a avut de la început toată perfecțiunea pe care trebuia să o aibă. (AT VIII-1 99–100; IX-2 123–124 [10])
Aarsleff argumentează că fragmentul pe care îl discutăm se potrivește mai bine cu această schimbare de atitudine, care ar fi fost determinată și de o lectură susținută a lui Augustin (bine documentată în corespondența anilor 1640), din care nu trebuie să fi lipsit De Genesi ad litteram.
    Fără a fi convins până la capăt de acest argument, datarea fragmentului în proximitatea Principiei mi se pare că are niște avantaje. În primul rând, n-ar mai exista un gol între un presupus proiect de interpretarea a Genezei în anii 1630 și reluarea lui în 1641. Ar putea fi un singur proiect de la începutul anilor 1640, afin încercării de a explica euharistia, așadar un plan mai larg de a-și pune în acord filosofia cu Biblia, poate nu în ultimul rând pentru a câștiga bunăvoința iezuiților (o dorință îndeajuns atestată în scrisorile de la acea vreme). Pe de altă parte, dacă fragmentul ar data de la sfârșitul lui decembrie 1630, nu e prea limpede cum peste două săptămâni Descartes ar fi ajuns deja la capitolul XI, cel despre greutate, după ce în acest fragment mărturisește că avansează greu.
    Rămânând în contextul anilor 1640, vreau totuși să propun o altă cronologie decât Gilson. Ea depinde de interpretarea pasajului din scrisoarea către Colvius din 20 aprilie 1643:
Ajunsesem la descrierea cerului și mai precis a planetelor când mi-a fost înmânată scrisoarea Domniei voastre […]. (AT III 646–647, Corespondența completă, vol. II, p. 596)
Unde ajunsese mai precis Descartes cu redactarea Principiei? AT spune în notă doar „Principiorum Philosophiæ Pars tertia, De Mundo adspectabili”, fără să indice vreun paragraf. Am văzut că Gilson trimite la § 119, despre comete. Verbeek et alii se țin mai aproape de text și spun că e vorba de partea a III-a din Principia, mai ales articolele 140–148, care sunt într-adevăr despre planete. Formularea lui Descartes e însă îndeajuns de vagă și ar putea fi vorba și de articole anterioare.
    Acum, mergând pe varianta lui Gilson, Descartes ar fi redactat din a doua jumătate a lui 1641 și până în aprilie 1643 doar articolele cuprinse între § 46, cu care începe propriu-zis cosmogonia, și (cel mult) § 148 din partea a III-a. Mult prea mult timp! Ipoteza pe care o propun este că fragmentul din scrisoarea CDLXXVI quater, care înștiințează despre începutul lucrului la cosmogonie, datează de la începutul lui 1643 și, mai precis, ar fi putut face parte din scrisoarea pierdută către Mersenne din ianuarie 1643, pe care Descartes o menționează în către Mersenne, 23 martie 1643 (AT III 637–638). Descartes primise cu două luni în urmă (așadar în ianuarie) o scrisoare de la Mersenne și una de la Părintele Vatier; Verbeek et alii afirmă că trebuie să le fi răspuns pe loc, și anume i-a trimis lui Mersenne pachetul pomenit în scrisoarea din 23 martie, cu răspunsuri pentru Minim, Vatier, precum și pentru Jacques de La Villeneuve, împuternicitul lui Descartes la Rennes pentru moșternirea rămasă de la tatăl său. E important să știm că a existat o scrisoare pierdută către Mersenne, pentru a indica de unde ar fi putut face parte fragmentul discutat, ceea ce nu era valabil și în cazul datării la sfârșitul lui 1630 și începutul lui 1631; în general e o scădere că n-am putut indica scrisori pierdute, dar amintite în corespondența păstrată, pentru fragmentele pe care le-am decupat din scrisorile CDLXXVI ter și quater. În cazul de față avem un astfel de indiciu, și ar fi tentantă ideea că alt fragment sau fragmente ar proveni din scrisoarea pierdută către Vatier, pe care îl identificam ca posibil destinatar pentru fragmentul AT IV 689, r. 8–690, r. 28 și poate și AT IV 691, r. 5–16; totuși ele par prea legate de contextul anului 1638, de după publicarea Discursului. E aproape sigur însă că pasajul AT IV 690, r. 29–691, r. 4 este minuta scrisorii către Pollot din 30 noiembrie 1643, așadar din același an pe care îl propun pentru fragmentul discutat.
    Un alt argument pentru o datare mai târzie este prezența formulei „noua mea filosofie” [11]. Cea mai timpurie ocurență a acestei formule pe care am putut să o identific este într-o scrisoare către Charlet (AT IV 157), pe care AT o datează din 9 februarie 1945, dar pe care în Corespondența completă am datat-o împreună cu Vlad Alexandrescu în 28 decembrie 1644, urmând o indicație din exemplarul Insitutului Franței al Corespondenței editate de Clerselier. În orice caz, Descartes nu se referă la propria filosofie ca fiind „nouă” înainte de proiectul Principiei; dimpotrivă, în corespondența anilor 1630 mai degrabă se ferește să fie considerat autor de „noutăți”.
    Mai rămâne episodul cu Anna Maria van Schurman [12], potrivit căruia, dacă e să-i dăm crezare, Descartes își pierduse interesul pentru o interpretare a Genezei (textul lui Moise nu i se părea îndeajuns de „clar și distinct”). AT consideră că discuția lui Descartes cu Van Schurman datează din jurul anului 1640; tot ei trimit la o relatare a lui François Ogier, care s-a aflat în Țările de Jos între 11 noiembrie 1643 și 16 martie 1644, iar în decembrie 1643 a avut o întrevedere cu Descartes, în cadrul căreia filosoful i-a mărturisit că nu pune mare preț pe Domnișoara de Schurman, prietenă bună cu Voetius, din câte aflase Ogier. E o mărturie de care putem fi mai siguri, dar care, în fond, nu ajută prea mult la lămurirea episodului din 1640. Ce s-ar putea spune despre acesta e că poate fi mai ușor integrat dacă Descartes ar fi avut proiectul interpretării Genezei doar începând cu 1641, decât dacă l-ar fi avut încă din 1630: episodul cu pricina ar constitui un hiatus greu de explicat.

Note
[1] Édouard Mehl, Descartes et la fabrique du monde. Le problème cosmologique de Copernic à Descartes, Presses Universitaires de France, Paris, 2019.
[2] Referințele sunt din Œuvres de Descartes, 13 vol., publiées par Charles Adam & Paul Tannery, Paris: Léopold Cerf, 1897–1913. Nouvelle présentation par Bernard Rochot, Joseph Beaude, Pierre Costabel, Alan Gabbey, 11 vol., Paris: J. Vrin, 1964–1974, retipărit 1996 [AT]. Traducerile sunt din René Descartes, Corespondența completă, vol. I, traducere de Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Robert Lazu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragoș Vadana și Grigore Vida, Polirom, Iași, 2014, și Corespondența completă, vol. II, traducere de Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragoș Vadana și Grigore Vida, Polirom, Iași, 2015.
[3] Vlad Alexandrescu, Grigore Vida, „Asupra scrisorilor CDLXXVI ter și quater din AT (Clerselier II, scrisorile XXIII și XXIV)”, în René Descartes, Corespondența completă, vol. I (Iași: Polirom, 2014), pp. 797–806. Versiune în franceză: „Sur les lettres CDLXXVI ter et quater d’AT (Clerselier, t. II, XXIII et XXIV)”, Bulletin cartésien XLIV / Archives de Philosophie 78 (2015), pp. 174–182.
[4] Correspondance du P. Marin Mersenne, religieux minime, 17 vol., commencée par Mme Paul Tannery, éditée et annotée par Cornelis de Waard, René Pintard, Robert Lenoble, Bernard Rochot et Armand Beaulieu, Beauchesne, Presses Universitaires de France, Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1932–1988, vol. II, p. 618 și comentariul de la p. 620.
[5] Alan Gabbey, „Philosophia Cartesiana Triumphata: Henry More (1646–1671)”, în N. Davis, T. Lennon (eds.), Problems of Cartesianism, McGill-Queens University Press, Toronto, 1982, p. 234, finalul notei 124.
[6] René Descartes, Discours de la méthode, texte et commentaire par Étienne Gilson, Vrin, Paris, 1987, pp. 381–382.
[7] The Correspondence of Rene Descartes 1643, edited by Theo Verbeek, Erik‑Jan Bos, Jeroen van de Ven, with contributions of Henk Bos, Carla Rita Palmerino, Corinna Vermeulen, Zeno Institute for Philosophy, Utrecht, 2003, p. 54.
[8] Vincent Carraud, „Les références scripturaires du corpus cartésien”, Bulletin Cartésien XVIII / Archives de Philosophie 53 (1990), pp. 11–21.
[9] Hans Aarsleff, „Descartes and Augustine on Genesis, Language, and the Angels”, în Marcelo Dascal, Elhanan Yakira (eds.), Leibniz and Adam, University Publishing Projects, Tel Aviv, 1993, pp. 169–195.
[10] René Descartes, Principiile filosofiei, traducere de Ioan Deac, IRI, București, 2000, p. 186 (după ediția franceză).
[11] Îi mulțumesc lui Mihnea Dobre că mi-a atras atenția asupra acestei formule.
[12] Reprodus în AT IV 700–701 din Vie de Jean Labadie, 1670.